marți, 28 aprilie 2009

Sufletul ploii

Norii sunt ca niste masti ale sufletului,iar ploaia este ca o patura de vise cu care ne invelim adesea. Ea ne sporeste simtitor puterea de imaginatie.Ce inteleg oamenii prin ploaie? Mai toti o privesc ca pe- un fenomen aducator de stari plicticoase. Altii se indragostesc de ea cum aud primul impact al ei pe asfalt. Ma refer la acei oameni care nu pot trai fara ea. La acei oameni care isi imagineaza ca ploua, care viseaza ca fiecare secunda a vietii lor este inundata de apa si plimbata pe calea sufletului pur.

Acei oameni care atunci cand privesc la fereastra vad urmele picaturilor de ploaie,iar apoi se roaga norilor ca ea sa coboare din cer. Acei oameni care sunt una cu zgomotul ploii in apa unui rau.Acei oameni care isi plimba visele intr-o mare creata de ei, creata de picaturile adunate in tot parcursul vietii. O mare care le pastreaza. O mare care nu poate fi tulburata de nicio furtuna alegorica. O mare limpede, fara sentimente pulbere si minte goala.Nu exista port, nu exista corabii. Nu exista cale de intoarcere, nu exista regret.Existi tu prin visele pe care altii nu le inteleg . Existi prin capacitatea sufletului tau de a te face mai bun. Existi prin elixirul creat de propria-ti minte. Asta e ploaia. O ciudata etapa a vietii, pe care putini oameni vor s-o inteleaga.

La capatul zilelor, o regasim in picaturile din perfuzia de la spital.

vineri, 16 ianuarie 2009

Ploaia e alcool

”Nu-mi amintesc prima mea intalnire cu ploaia. Cred ca nu mi-a placut prea tare atingerea ei rece si maruntita.
Inveti sa iubesti ploaia asa cum inveti sa iubesti vinul: mai intai te strambi, ca sa pari diferit si cu riscul de a nu-ti face cunoscute gusturile. Ca orice iubire adevarata, ea necesita inventivitatea, chibzuinta si o anumita experienta de viata.
Cu toate acestea, nu putem spune ca vinul si ploaia actioneaza la fel asupra psihicului. Ebrietatea cauzata de vin nu are voie sa fie invatata. Betia ploii li se ofera numai celor care o aleg. ”

marți, 6 ianuarie 2009

Metafore cerebrale

Am un moment de meditatie filozofica. Glasul gandurilor mele tace. Imi rasuna in minte un ecou fara de sfarsit. Sunt complet pierduta in acesta, parca m-as scufunda in niste neguri reci.
Negurile reci sunt ca o metafora a Infernului, o pestera a sufletelor moarte, un taram al nelinistii totale, al tensiunii interioare profunde.
In spatiul meu de amintiri,imi rasuna acele ecouri de care ma tem, care-mi trezesc fiori noaptea si care-mi fura somnul si linistea.Tot ce puteam zari in vis era acel menhir inconjurat de ura invelita intr-un negru absolut. Negrul se situa la cele doua extremitati ale gamei cromatice. Acest aspect rece al lui imi dadea senzatia ca este asociat intunecimilor primordiale,nediferentei originare. Plasat astfel,negrul exprima pasivitatea absoluta, starea aceea de moarte deplina si invarianta. Nu ma pot desprine de acest sanctuar al raului. Aceste neguri care ma invaluiesc imediat dupa ce pleopele mele par eutanasiate.